Crezi, că doar pentru că azi poți vedea stelele înseamnă, că va fi mereu așa? Un articol scrise de Vlad Moraru, profesor de astrofizica, si un articol-raspuns scris de mine dupa retragerea in liniste de pe Vladeasa. Sper sa ma trezeasca. Sper sa te trezeasca. Pana nu e prea tarziu. “If the stars should appear one night in a thousand years, how would men believe and adore; and preserve for many generations the remembrance of the city of God which had been shown!” Ralph Waldo Emerson (1803-1882) Despre stele În urmă cu cîțiva ani am locuit într-un oraș foarte poluat din Asia. De mulți ani apa nu mai era potabilă, aerul nu mai era respirabil. Și, în cei trei ani petrecuți acolo nu am văzut niciodată cerul înstelat. Stelele dispăruseră de pe cer odată cu poluarea aerului și lumina excesivă. La universitate țineam un curs de astrofizică la un mic grup de studenți entuziaști. Le vorbeam despre stele, galaxii, găuri negre, teoria lui Einstein etc. Tabla era plină de ecuații iar pe perete proiectasem cîteva imagini cu roiuri stelare. Unele erau imagini celebre, făcute de telescopul Hubbel. Studenții recunoșteau imaginile, le văzuseră la televizor sau pe internet. Fără un motiv anume, i-am întrebat: -- Ați văzut vreodată stelele printr-un telescop? Nu doar că nici unul dintre studenți nu se uitase vreodată printr-un telescop, dar nici unul nu văzuse vreodată cerul înstelat! Erau toți născuți și crescuți în acest oraș hiperpopulat și hiperpoluat, și, spre marea mea uimire, nu părăsiseră niciodată orașul. Toată copilăria și adolescența lor, zi și noapte, au munci și studiat pentru un viitor de succes. Toți visau la diplome recunoscute internațional, visau să emigreze; visau să ajungă în America, în Germania; visau să aibă un job bine plătit. Dar nici unul nu văzuse un cer înstelat. Așa cum copiilor din acest oraș din Asia le este deja firesc să iasă la joacă purtînd masca de poluare pe față, la fel acestor studenți le era deja firesc să nu vadă cerul înstelat. Ne obișnuim cu orice, orîcît de rău ne este. Studenții mei știau că stelele sînt sus, pe cer, și că pozele pe care le arătam erau luate de telescoape îndreptate în sus. Dar nu și-au pus niciodată problema că ar putea să vadă stelele cu proprii lor ochi. Pentru ei stelele numai erau reale; deveniseră abstracte! În viața mea n-am avut mai tare certitudinea că sîntem adormiți, precum niște somnambuli care merg mereu înainte, fără să știe încotro și fără să se întrebe de ce. Aș fi vrut atît de mult să le spun ceva care să-i trezească; să le explic că Natura nu este abstractă ci este sursa vieții și a fascinației noastre; că pozele și ecuațiile de pe tablă nu sînt abstracte ci se referă la Natură și, deci, la noi înșine. Dar somnul lor era prea adînc și cuvintele mele n-au avut efect. Retrageri precum cea la Vlădeasa, unde liniștea cerului înstelat a devenit parte din noi, sînt pași mici, dar foarte importanți, spre a ne trezi. Vlad Moraru, Cluj, 2019 ”Precum sus, așa și jos.” Hermes Trismegistul La cercul de deschidere de la retragerea în liniște de pe Vlădeasa am început zicând, că mă aflu la răscruce de drumuri, simt, cum multe se schimbă în felul și în dinamica în care am lucrat în ultimii șase-șapte ani, că poate că acesta este ultima retragere de genul acesta. Nu mai pot face totul de unul singur, să port și de grija administrativă, și să conduc și programele. Încă nu am găsit nouă formă potrivită, dar am încredere, că se arată și se așează totul. Pe urmă ne-am scufundat în liniște. Timpul și spațiul imediat se schimbă, când, ne-vorbind, nu mai deținem controlul. Ceea ce din adânc ne susține se manifestă mai ușor, și își caută drumul prin noi, armonizând coexistența, la fel cum e armonizat zborul păsărilor, petalele florilor, curentele de apă și mersul stelelor de pe cer. Iar Vlădeasa ne-a dăruit un cer umplut de miliarde de diamante, cum rar se arată, chiar și pe munte. La cercul de închidere Vlad ne-a spus de experiența lui din orașul din Asia. Plângeam. Am fost atinsă într-un fel și într-o clipă super neașteptată. Unul dintre cârjele mele este cerul înstelat. De mic copil era ceva magic, minunat, firesc, natural. Când îmi era frică, sau chiar și acum, când mă simt pierdută, necăjită, îngrijorată, ajunge să îmi amintesc să mă uit în sus. Nu contează, dacă o fac, ziua sau noaptea, uitându-mă în sus, văzând cerul cu soarele, luna, stelele, răsăritul și asfințitul, culorile și dansul norilor mă conectez cu prezentul, care e înrădăcinat în misterul existenței. E sursa mea de conștientizare, sursa mea de inspirație, de conștiență. Cum să existe oameni, care nu cunosc această sursă? Cum e posibilă o astfel de viață? Ce fel de viață e acesta și cum e un om, care nu a văzut cerul înstelat? Problema lui Vlad era, că pentru oamenii aceștia faptul, că ei nu au văzut niciodată cerul înstelat, nu era o problemă. Acesta era realitatea lor. Acesta era firescul și cunoscutul și obișnuitul lor. De unde știm, că ceva e în pericolul de a dispărea sau de a fi distrus? Din faptul, că devine firesc, devine evidentă prezența lui. Din clipa aceea nu îi mai vedem valoarea și nu îl mai apreciem. Și îl pierdem. Pierdem starea de veghe. Pierdem starea de treaz. Sau poate încă nici nu am avut-o. Buddha a văzut stelele. Isus, și Lao Ce și toți cei care au încercat să trezească oamenii au văzut stelele. Dar la fel de imposibile par învățăturile lor pentru omul prins sub norii grei ale gândurilor sale, ca cuvintele lui Vlad spre acești tineri, care niciodată n-au văzut cerul (cel puțin așa, cum avem noi încă șansa și ocazia să o vedem, noi, cei din alte părți ale lumii, care nici nu ne dăm seama, cât suntem de norocoși): ”Aș fi vrut atît de mult să le spun ceva care să-i trezească; să le explic că Natura nu este abstractă ci este sursa vieții și a fascinației noastre; că pozele și ecuațiile de pe tablă nu sînt abstracte ci se referă la Natură și, deci, la noi înșine. Dar somnul lor era prea adânc și cuvintele mele n-au avut efect.” Vlădeasa în limba maghiară se cheamă Vigyázó, ceea ce înseamnă, cel care stă de veghe. Poate cursul evoluției este să ne forțeze să căutăm muntele sacru, de unde se văd stelele, de unde se poate trăi conștiența pură, doar înăuntru, în sinea noastră, că doar degeaba ne stă la dispoziție afară, în Natură în fiecare clipă, tot suntem orbi spre el și trecem somnambuli prin viață.
photo: Gregoire Jeanneau, Unsplash.