Cobor din tren. Doamne, mă gândesc, cum poate să pute uni! Îmi grăbesc pașii, încerc să las în urmă pe acel nespălat, care așa călătorește. Nu reușesc. Mirosul parcă se ține de mine. Mă opresc, mă uit împrejur, dar nu pot localiza purtătorul mirosului. Pornesc din nou la drum, și în timp ce slalomez între călători, deodată mi se aprinde becul. Bineînțeles! Orașul pute! Am citit un articol acum nu demult despre gunoiul de la Pata Rât. Cică banii s-au dat pentru modernizarea reciclării deșeurilor, dar au evaporat, sau ceva similar, oricum, ce se întâmplă de obicei la noi cu banii din ăștiea, de la guvern, UE, etc. Și că degeaba culeg eu selectiv, tot la un loc ajunge până la urmă.
Din primăvară arde acest foc cu un fum extraordinar de toxic, care până acum îi ucidea doar pe cei forțați în ghetoul din Pata. Acum mă plimb pe stradă, peste tot simt mirosul, tot orașul pute ca autobusul 5, din când în când. Ochii putem să le întoarcem și să ne prefacem, că n-am văzut nimic, apărându-ne neputința cu nepăsare, dar ce facem cu nasul? Ce facem cu aerul?
Când la ședințele de yoga la pranayama vorbeam despre aer și respirație, des pomeneam că doar o secundă gândește-te, că de fapt respiri același aer cu inamicul tău, cu cel care te enervează, care te irită. Fețele semi-iluminate foarte repede se întunecau. E un gând foarte incomfortabil, în care nu ne place să ne scăldăm.
Mă gândeam, oare ce urmează? Elita are grijă de ea, nu trebuie să ne facem noi griji pentru ei. Și totuși! Poate că ceva similar se va întămpla cu elita globală, ce se întămplă acum cu elita de la Cluj. Chiar dacă stau în palatele lor luxuose în cursul zilei, de ieșit în oraș tot mai ies, dacă nu de alta, măcar de fandoseală. Și și ei respiră același aer, ca tot restul orașului. Sau poate greșesc, poate stau în vilele lor de la Răchițele și Beliș și online ghidează orașul care se sufocă în propriul sens al cuvântului în propria mizerie. Bineînțeles mirosul pe poze nu se vede, așa că orașul în continuare poate fi văndut turiștilor, străinilor, șmecherilor. O vreme.
Și în mod analogic, la fel se manifestă lucrurile și pe plan individual, nu doar pe plan colectiv. În timp ce îți strâmbi nasul pe stradă, duhoarea poate să te pună pe gânduri și să îți fie un ghid. Oare ce mizerioare tot încerc să ascund? Ce e în viața mea așa de neplăcut, că mai bine îmi întorc capul, ca să nu văd? Ce simte lumea de la un kilometru, totuși, și când ne întălnim văd în ochii lor, că știu totul? Cu ce fel de mecanisme încerc să le ascund? Ce fel de imagini faine arât despre mine? Care imagine mult iubită de a mea despre mine însămi a devenit sicriul meu și înăuntru pute deja a mortăciune?
Atașez aici o poză. E poza tipică, cu care într-o secundă poți stărni invidie. Înainte să mă apuc de gătit, mă găndeam, că mă îndeletnicesc puțin pe terasă. M-am și așezat fain, când din nou simt un miros. De data asta simțeam mirosul de pipi al lui Findus, care nu știu din ce motiv, dar fix înainte să mă așez eu, s-a apucat să facă pipi pe patul de la terasă. Dar pe poză nu se simte, nu-i așa?
Titlul articolului mi-a venit de la o carte foarte faină, ce am cumpărat odată de mult lui Zsolt cadou, The Unwanted Sound of Everything We Want. E foarte faină cartea, despre poluarea sonoră.
Comments